Nietzsche a spus despre Dostoievski că este singurul psiholog de la care mai poate învăţa ceva. A spus psiholog şi nu a spus politician sau economist sau filosof.

Amintind acest lucru trebuie să spun că la politică Dostoievski e varză. Şi nu doar că bate câmpii dar o face cu fanatism şi înflăcărare. Îţi vine chiar să-i spui: dacă tăceai, filosof rămâneai.

Cam o treime de carte, Dostoievski te sâcâie cu „problema Orientului” şi cu panslavismul. De exemplu, spre sfârşit, calul lui de bătaie devine Levin, din Anna Karenina. Bineînţeles, atacându-l pe Levin îl înţeapă pe Tolstoi: adică de ce Levin (Tolstoi) nu-şi rupe cămaşa de pe el şi nu-şi smulge părul din cap de grija altor popoare slave asuprite de turci. Sincer, când am citit Anna Karenina, Levin mi s-a părut foarte echilibrat şi de bun simţ. Nu a pus botul la propagandă, aşa cum a făcut Dostoievski [este vorba de acel gen de propagandă clasică din toate războaiele, conform căreia duşmanul aruncă copiii în suliţă, siluieşte femeile în timp ce le înjunghie cu pumnalul, şi jupuieşte bărbaţii de vii.]

Legat de asta, îmi amintesc de boierii noştri moldoveni care au crezut în eliberatorii ruşi - creştini ortodocşi - şi sperau că vor veni şi ne vor scăpa de jugul otoman. Ei bine, au regretat amarnic pe urmă jugul otoman în faţa cruzimii şi barbariei slave. Şi în ziua de azi avem o ură genetică faţă de aceşti barbari sălbatici de la răsărit.

Şi când este naţionalismul mai oribil? Când e impregnat de misticism. După revoluţia din '89 şi la noi au apărut opinii copilăreşti conform cărora Bucureştiul va noul Ierusalim şi poporul român e cel ales etc. etc. Asemenea gogomănii le-a spus şi Dostoievski în Jurnal, doar că poporul ales este cel rus. Poporul rus va izbăvi lumea de ateism şi socialism. Cine cunoaşte istoria poate înţelege ironia ruşinoasă, cu tot bolşevismul şi materialismul care au urmat - cu care am fost „blagosloviţi” şi noi de altfel.

Apoi, nu ştiu cum un om extraordinar de inteligent ca Dostoievski a putut scrie despre „problema jidovească”? E drept, atunci când un intelectual „ovreu” îl dojeneşte într-o scrisoare că pentru 10% dintre jidanii care-s rapace şi nesimţiţi îi atacă şi pe restul de 90% dintre evreii ce trăiesc la limita sărăciei, Dostoievski o cam dă în bâlbâială.

Aş vrea să-i găsesc o scuză lui Dostoievski, deoarece e scriitorul meu preferat. Pot spune doar că politica ziarului în care şi-a publicat Jurnalul era de orientare conservatoare, aşa că şi el s-a conformat. Sper să mă împac cu gândul acesta.

Am scăpat de chestiile negative din acest Jurnal. Acum să vorbesc şi despre caracteristicile pozitive, care-s infinit mai multe şi mi-l dezvăluie pe Dostoievski aşa cum îl ştiu şi-l iubesc.

În primul rând în Jurnal sunt incluse două nestemate, Sfioasa şi Visul unui om ridicol. Aceste două povestiri sunt extraordinare. Sunt atât de profunde încât a trebuit să trag un scaun şi să stau vreo jumate de oră să mă dezmeticesc. Ăsta-i Dostoievski pe care-l cunosc, nu naţionalistul ridicol.

Apoi, Dostoievski apără şi susţine dreptul femeilor de a avea educaţie universitară. Este nemaipomenit şi de bun-simţ. O idee foarte progresistă pentru vremea aceea, cu mult înaintea mişcărilor feministe din ţările anglo-saxone.

În sfârşit, la un moment dat, în capitolul „Un discurs fantastic al preşedintelui completului de judecată” am avut norocul să asist la o lecţie rară de pedagogie şi psihologie infantilă. Lecţia are ca punct de plecare cazul familiei Djunkovski, în care părinţii şi-au supus copii la chinuri groaznice şi la tratamente inumane [existau „ştirile de la ora 5” şi pe vremea aia :)]. Asemenea discurs este înaintea timpului său.

Dostoievski a spus: „dacă ar fi să aleg între adevăr şi Hristos aş alege Hristosul”. În Jurnal explică şi dezvoltă această afirmaţie. Fără credinţa în nemurirea sufletului viaţa devine absurdă şi singura soluţie rămâne sinuciderea. [Mi-am amintit că tocmai despre absurd şi sinucidere a vorbit şi Camus în Mitul lui Sisif, ba chiar cu citate din Demonii.] Îmi place foarte mult că în Jurnal se explică cele mai importante idei din romanele sale. Am înţeles mai bine unele lucruri şi toată gândirea din spatele lor. Cred că acesta a fost şi motivul principal pentru care m-am apucat să citesc cu poftă cartea asta uriaşă.

Şi ceva amuzant. Am aflat că existau troli şi pe atunci. Capitolul Despre scrisorile anonime injurioase tratează cu amuzament şi înţelegere această chestie.

Leitura imprescindível. Dostoiévski pra quem sabe que não o reconhece em romances polifônicos. Ensaios, idéias, contos (A Dócil e O Sonho de um Homem Ridículo, entre outros, foram originalmente publicados no Diário), artigos de opinião, em resumo, o material que eu sonho em ter de todos os meus autores preferidos.
( )

A Writer’s Diary was conceived primarily as a way for Dostoevsky to make money. He had first mentioned the idea of editing something in the shape of a paper in the autumn of 1868, when he was hard at work on The Idiot, and then again in slightly more detail in another letter to his niece in the spring of 1869. Of course, he was an old hand at journalism, having turned out puff as a fueilletonist in the 1840s, and edited and managed two journals with his brother in the 1860s. However, his conception for the Diary was to be the sole author, to use it as a mouthpiece for his views, to build up his reading public, and to -hopefully- provide a source of steady income.

His first opportunity came in 1873 on his return to Russia after his self-imposed European exile, when he was offered the editorship of The Citizen, a journal owned and put out by the right wing Slavophile, Prince Meshchersky. Dostoevsky, in addition to managing the paper and editing contributions, contributed his own column, called A Writer’s Diary. The experience was not a happy one, however, and disagreements between him and the proprietor soon made it impossible for him to continue.

He tried again in 1876, on his own this time, printing the Diary and distributing it himself from his house. This version of the Diary ran from January 1876 to December 1877, when he abandoned it due to pressures of work on Karamazov, and his declining health. He put out a single edition in August 1880, which was concerned mainly with his famous Pushkin speech and the fall-out from that event. In January 1881 he recommenced the Diary, intending to continue indefinitely, but he died of emphysema in February, leaving only one complete issue for that year.

The Diary had an unusual and avant garde form– half journal half letter. It carried no advertising and Dostoevsky was the only contributor. It was what nowadays might be considered or conceived as a blog or an emailing list. It is a form whose modernism is often quite at odds with the reactionary conservatism of its contents.

In 1877, at the height of its success, in a fervid intellectual climate and a market noisy with journals and newspapers, the Diary had 7,000 subscribers. It boasted Pobedonestsov (the tutor to the next Tsar, intimate of the Imperial Family and Procurator of the Holy Synod and the most influential politician in Russia) as one of its regular readers, and involved Dostoevsky in an avalanche of correspondence.

The Diary covers a wide variety of topics presented in short numbered essays – from 6 to 12 in each monthly issue- with long titles. Sometimes the essays stand alone, and at others, there is a common thread linking the entire issue. A number of short stories also appeared in the Diary, including Bobok, A Gentle Creature, A Dream of a Ridiculous Man, and The Peasant Marey. There is a wide array of styles and voices ranging from the irascible and the sarcastic to the prophetic and religious; from aggressive and often unpleasant polemical argumentation to anecdote and reminiscence; from the wildly paradoxical to the most straightforward expression of opinion. It offers a fascinating view of contemporary Russian life and politics, unparalleled in its depth and breadth. In it, through the range of topics he addressed, Dostoevsky sought to clarify his position in the intellectual landscape of his time, particularly in the endless debate between the Westernisers, and the Slavophiles.

The topics covered include, in random order:

Biographical information and reminiscences
The Pan Slavic Movement and the Eastern Question
The People and Orthodoxy
The contemporary European situation
Russia and Europe
Literature
Suicide
Court cases
The Jews
Language, its uses and corruptions
Aesthetics

Let’s look at some of these in more detail...

Read the full review on The Lectern ( )